E iarnă ca pe vremuri… Şi ascult asta:)

Masterate, doctorate, diplome şi atestate – o trişare de la jocul responsabilităţilor?

Am citit un articol care m-a pus pe gânduri. Publicat de un cadru universitar ieşean, Masteratul şi doctoratul: ce schimbă semnificativ în viaţa ta?, în editorial subiectul studiilor universitare este abordat dintr-o nouă perspectivă. Continuarea la nesfârşit a studiilor şi tocirea coatelor pe băncile şcolii sunt etichetate drept ,,false soluţii”, o trişare de la realitatea necosmetizată pe care o trăieşte orice tânăr absolvent.

Aşadar, articolul de care vă spuneam, publicat în Revista Cariere:

,,Masteratul şi doctoratul: ce schimbă semnificativ în viaţa ta?

 Întâlnesc mulţi oameni care aleg un masterat sau un doctorat doar pentru că vor să « scape » de o situaţie care nu-i mulţumeşte, ori pentru că se află la o intersecţie a vieţii când trebuie să ia o decizie şi nu văd alt drum. Intră în joc printr-o contagiune socială care îi menţine, de fapt, în zona lor de confort (aşa au făcut sau fac rudele, prietenii, cunoscuţii), nutrind totodată o speranţă fără contururi clare că diploma le va deschide de la sine nu se ştie ce uşi nevăzute ale vieţii. Iar pe măsură ce se apropie de obţinerea titlului respectiv, constată dezamăgiţi că masteratul sau doctoratul nu a fost decât o paranteză în biografia lor, că le-a oferit pentru o vreme ocupaţie şi identitate, sau măcar iluzia lor, dar nu şi « cheia » miraculoasă pe care o aşteptau.

Am renunţat la statutul oficial de coordonator de doctorat şi masterat atunci când am ales să-mi focalizez energia către oamenii care doresc cu adevărat să-şi dezvolte personalitatea şi caracterul, propriul capital uman, iar nu să colecţioneze diplome şi atestate. În fapt însă, lucrez în continuare cu persoane înscrise la un doctorat sau la un masterat, pentru că rareori profesorii universitari au şi timpul, şi interesul, şi competenţele necesare pentru a acoperi nevoile studenţilor. Unii au nevoie de un coach-mentor, în conversaţie cu care să-şi clarifice propriile interese, semne de întrebare, dileme. Alţii au nevoie să exerseze deprinderi de muncă intelectuală specifice cercetării. Alţii au nevoie să înţeleagă sursele unor blocaje sau chiar al unor stări depresive, pentru că pe parcursul unui program educativ cu standarde înalte apar adesea forme specifice de descurajare, neîncredere în sine şi anxietate, pe care un mentor cu experienţă le poate înţelege mai profund decât un psiholog sau psihoterapeut…

Ioana a finalizat un masterat prestigios în Olanda şi e angajată ca manager în specialitatea pentru care s-a pregătit, însă după angajare a descoperit că nu-i place munca respectivă. S-a bucurat de concediul pentru creşterea copilului, însă acesta se apropie de final, iar ea se întreabă ce să facă în continuare. O alternativă ar fi un alt copil – da, se gândeşte la un copil ca la o soluţie pentru a evita întoarcerea la vechiul loc de muncă! O altă alternativă pe care o vede e înscrierea la un doctorat. « Ce ar schimba semnificativ în viaţa ta un doctorat ? Ce anume poţi obţine prin doctorat şi nu poţi obţine altfel? » – o întreb. Ne reîntâlnim după mai bine de un an şi îmi spune că întrebarea aceasta a ajutat-o să înţeleagă că doctoratul nu era o soluţie pentru problemele ei.

Cazul Cristinei e diferit. Tocmai a divorţat şi are un copil adolescent, împreună cu care a decis să se mute într-un alt oraş. Caută strategii de „regăsire a echilibrului”, îmi spune ea (de construcţie a unui nou echilibru, îi propun eu; pentru că, oricât ai vrea, e imposibil să refaci un echilibru trecut, iar de cele mai multe ori nici nu e de dorit să-l refaci). Vrea să profite de universitatea din noul oraş şi să se înscrie la un doctorat. « Ce ar schimba semnificativ în viaţa ta un doctorat? » – o întreb. Simte că începe să-i « ruginească » mintea şi are nevoie să şi-o pună la treabă, îmi răspunde ; a fost întotdeauna dependentă de un angajament, de o obligaţie exterioară ca să se mobilizeze să studieze şi ar fi iluzoriu să creadă că va deveni peste noapte un autodidact. Pe de altă parte, vrea să fie un exemplu pentru fiul ei, care a început să arate dezinteres pentru studiu. În plus, va avea ocazia să întâlnească, în oraşul prea puţin cunoscut, oameni cultivaţi şi să-şi facă prieteni. Atâta vreme cât sunt urmărite într-adevăr, toate acestea sunt raţiuni pentru care chiar merită să investeşti în educaţia ta, aşa că o întreb : « Cum anume vei proceda practic ca să te asiguri că urmăreşti aceste obiective ? ». Lucrăm în continuare, prin e-mail şi telefon, la planul concret de acţiune.

Maria e manager regional într-o multinaţională, are 40+ şi e pe punctul de a fi părăsită de soţul ei, aflat şi el în « criza / tranziţia vârstei de mijloc ». Fiecare îşi caută un nou echilibru, iar ea se gândeşte să se înscrie la un masterat. La întrebarea « Ce ar schimba semnificativ în viaţa ta un masterat? » răspunsul este foarte vag, general : să se dezvolte, să facă mai mult cu viaţa ei, să-şi deschidă noi oportunităţi, nu ştie care. Îmi amintesc de o fostă studentă care a venit cândva cu aşteptări la fel de imprecise la masteratul pe care îl coordonam; pe parcurs a devenit însă cea mai performantă din an, a învăţat să vadă dincolo de limitele mediului din care venea , a îndrăznit să viseze şi a fost admisă la un program pre-doctoral la Cambridge, iar acum povesteşte că acel masterat de la care nu ştia ce să aştepte i-a schimbat viaţa. De aceea, o întreb pe Maria: « Cât timp estimezi că vei aloca zilnic pentru acest masterat ? ». Nu are prea mult timp, dar prezenţa nu e obligatorie, iar standardele nu sunt aşa de sus ca să nu facă faţă… Îi repet întrebarea iniţială : « Ce ar schimba semnificativ în viaţa ta acest masterat? », subliniind « semnificativ ». După o conversaţie coaching-style şi o săptămână de gândire, conchide că nu ar câştiga nimic ; dimpotrivă, ar avea un stres suplimentar, cheltuieli în plus şi mai puţină energie pentru copii, pentru soţ şi pentru ea însăşi. Îşi recunoaşte că ideea masteratului era mai curând un refugiu, o fugă de problemele din viaţa ei, şi decide să înfrunte aceste probleme. Se înscrie la un alt fel de « masterat », în care învaţă să găsească atitudinile, cuvintele, gesturile cele mai potrivite pentru a construi un alt fel de relaţii de familie. – Şi a reuşit !

Răzvan e şi el manager într-o multinaţională. Înscris la un MBA în Germania. Lucrăm la întărirea încrederii în sine – da, oricât ar părea de paradoxal, am văzut mulţi manageri de top care au această nevoie, iar cei mai inteligenţi o recunosc şi lucrează la ea. Îşi propune « Să finalizez OK masteratul ». « Ce înseamnă OK pentru tine? După ce anume îţi vei da seama că e OK » – îl întreb. Ţinând cont de nevoile pe care şi le-a identificat, Răzvan poate face ca acest OK să-i întărească încrederea ori, dimpotrivă, să-i aducă un plus de neîncredere. De fapt, aceste alternative stau în faţa oricui parcurge un program educativ, aşa că întrebările pe care i le adresez sunt valabile pentru oricine : care OK te va face să simţi ca ai, într-adevăr, o reuşită mare şi meritată? că poţi avea încredere 99% în capacităţile tale? care vor fi – foarte specific – acele capacităţi şi competenţe (max. 3-5) pentru care vrei ca absolvirea MBA să constituie un test absolut convingător pentru tine? cu alte cuvinte, care vor fi acele capacităţi şi competenţe pe care te vei concentra de acum încolo, pe care le vei exersa controlat cel puţin o dată în fiecare zi?

Dan e « blocat » într-un doctorat. A parcurs toate etapele formale, însă se simte incapabil să scrie lucrarea. Nu se poate concentra, se lasă distras de orice, are un deficit de energie şi încredere, iar un test on-line indică un nivel moderat de depresie… « Imaginează-ţi că ai susţinut lucrarea, ce se va schimba semnificativ în viaţa ta? » – îl întreb. « Mă voi simţi eliberat şi-atât» – îmi răspunde. Doctoratul înseamnă pentru el o capcană în care s-a lăsat prins din dorinţa de a fi acceptat şi apreciat în « lumea bună ». Iar acum se vede prizonier în propriul proiect, de care e legat cu lanţurile responsabilităţii faţă de coordonatorul pentru care are multă consideraţie şi faţă de instituţia universitară de la care a primit o finanţare. Întrucât e vorba despre o teză într-un domeniu socio-uman, combinăm conversaţia coaching-style cu o relaţie de mentorat şi training. Şi constatăm că îi lipsesc deprinderile de muncă intelectuală specifice. Ca să-şi ducă la capăt doctoratul în condiţii care să nu-i afecteze şi mai puternic echilibrul interior, Dan are nevoie să înveţe cum să citească un studiu ştiinţific, cum să scrie fişe de lectură, cum să gândească ştiinţific etc. Iar ca să facă suficiente exerciţii are nevoie de multă voinţă, autoorganizare şi autodisciplină. Dacă nu se hotărăşte ferm să iasă din zona sa de confort, singura alternativă sănătoasă este, în opinia mea, curajul de a spune « Stop ! ».

Diana trăieşte o stare de anxietate care nu o lasă să finalizeze doctoratul la care e înscrisă. Îmi povesteşte că universitatea occidentală unde studiază de mai mulţi ani le asigură studenţilor asistenţă psihologică şi, cu toate acestea, mulţi dintre colegii ei au probleme care merg uneori până la tentative de suicid. Sub influenţa psihoterapiei, caută sursele anxietăţii sale în copilărie. Îi propun să abordăm subiectul după o metodă de cercetare evidence-based, iar raportul ei interior cu părinţii devine mai echilibrat. Discutăm apoi despre multiplele provocări ale educaţiei superioare, despre schimbările pe care lecturile şi experienţele academice le provoacă în modul nostru de a interpreta faptele, în aşteptările noastre de la noi înşine şi de la ceilalţi, în standardele nostre, în (ne)mulţumirea de sine şi de alţii. Despre conflictele cu noi înşine pe care le generează această « revoluţie interioară », despre nevoia de a o continua până obţinem un echilibru şi despre direcţiile în care ar fi benefic pentru ea să o continue… În fapt, Diana resimte mai acut probleme cu care se confruntă, fără să conştientizeze, marea majoritate a posesorilor de diplome superioare.

Închei cu o recomandare. Înainte de a decide dacă vă înscrieţi într-un program educativ, sau dacă merită să îl continuaţi, luaţi o foaie (sau un computer) şi scrieţi răspunsuri detaliate la întrebările următoare :

1. Ce va schimba semnificativ în viaţa mea acest program ? Ce avantaje îmi aduce, pe care nu le pot obţine altfel ? Ce dezavantaje îmi aduce ?

2. Cum şi unde mă văd eu peste 5 ani? Dar peste 10 ani? Ce capacităţi şi competenţe îmi sunt necesare? Cum contribuie – concret, specific – masteratul / doctoratul la dezvoltarea acestora?

După ce aţi răspuns, recitiţi şi analizaţi, păstrând în minte următoarele:

1. Raţiunile pentru care scriu eu că îmi doresc masteratul / doctoratul ţin mai ales de acele lucruri care mă fac să mă simt “ca peştele în apă”, pe care le-aş face în fiecare zi 16 ore din 24, chiar plătind eu ca să le fac?

2. Ori ţin, dimpotrivă, de elemente exterioare mie, cum ar fi: o conjunctură de viaţă care nu mă mulţumeşte şi din care aş vrea să scap; un model de viaţă preluat din grupurile mele de apartenenţă (rude, prieteni, soţ); o frustrare relativă (dorinţa de a nu fi “mai prejos” decât X sau Y)…?

3. Am răspuns într-adevăr la întrebările care mi-au fost adresate, sau am venit, dimpotrivă, cu un raţionament paralel? Ce spune această (eventuală) eschivă despre mine?

Poate că masteratul sau doctoratul este răspunsul cel mai bun pentru înclinaţiile şi nevoile dumneavoastră profunde. Dar poate că nu. Poate că există şi alte drumuri care vi se potrivesc mai bine, dar pe care nu aveţi cum să le vedeţi dacă nici măcar nu căutaţi, nu vă uitaţi după ele în direcţii diferite.

Elisabeta Stanciulescu este sociolog, profesor universitar. In 2008, a ales sa renunte la post si sa lucreze ca expert independent, oferind servicii de sociologie aplicata la managementul vietii si performantei, precum si consultanta pentru cercetare-dezvoltare.

Ce poţi face cu mâinile? Gândeşte-te de două ori înainte de a da un răspuns…

Guido Daniele este un artist italian care preferă să lucreze pe pielea umană. El realizează picturi pe corp de peste 20 de ani, iar în ultima vreme se concentrează asupra mâinilor. Operele de artă, a căror realizare durează între două şi zece ore,  se duc odată cu prima spălare…:) Fotografiile însă sunt dovezile clare ale talentului pe care-l are Guido.

2012 – La un an mai bun!

Dincolo de urări, de platouri cu sarmale și carafe de vin, vă mulțumesc pentru că mi-ați devenit prieteni, pentru că aveți plăcerea de a mă urmări pe blog și pentru că nu sunt singurul cititor al meu.

Să avem un an mai bun, eu așa mi-am propus! Vă mulțumesc pentru sutele de mesaje de pe Facebook și de pe telefon. Și eu țin la voi.

Apropo, ce ați listat pentru 2012? Am scris la cumpăna dintre ani 12 dorințe, acum și jumătate de s-ar concretiza… Vreau să fiu înconjurată de oameni frumoși și de treabă, să fiu sănătoasă, să nu mai fiu atât de tristă ca în 2011, să îmi redactez o disertație așa cum știu mai bine, să mai adaug exemplare la colecția mea de păpuși de porțelan și să reușesc să plec ,,undeva, departe” un timp, pentru a uita de toți și toate…

Am participat la cel mai frumos foc de artificii pe care l-am văzut vreodată, la Vatra Dornei, iar noul an m-a prins cu un pahar de șampanie în mână, cu zâmbetul pe buze și cu privirea îndreptată spre cerul brăzdat de luminițe multicolore. Am primit și un mesaj care m-a binedispus, adică stima mea de sine a galopat, după citirea lui, de la ”low level” la ”a high one”.

,,Te plac fiindcă eşti inteligentă, rafinată într-un stil aparte (cu asprimea dată de traiul rural care îţi permite să distingi mult mai bine nuanţele sociale) şi ai o cochetărie atipică femeilor din zilele noastre, care trădează şi faptul că eşti citită”. Cred că e de bine…:)

LA MULȚI ANI!

Un mesaj care îţi poate schimba ziua…în bine

Azi-dimineaţă, l-am strâns pe Pheobe în braţe tare, tare de tot şi am citit asta: “Vă mulţumesc. A ieşit foarte bine, m-aţi surprins plăcut, am fost sunat de colegi de generală şi invitat la Iaşi. A fost o experienţă plăcută această colaborare cu dumneavoastră, aveţi o voce foarte placută şi un dar de a scoate de la oameni detalii pe care de obicei nu le dezvaluie. Vă doresc sănătate şi succese şi un zâmbet la fel de frumos! Dr. Mihăilescu”.

Expeditorul este unul dintre cei mai buni psihiatri ai României şi asta nu o spun eu, ci referinţele de pe forumuri medicale, foşti pacienţi şi medicinişti.

Mai multe despre Dr. Mihăilescu, aflaţi aici:

Pheobe, “Fibiiii” cum îl alint eu, e un pui de hipopotam, verde şi mare, pluşat, care mi-e tare drag  şi pe care îl iau în braţe de fiecare dată când citesc sau mi-e frig. Aş fi preferat o mâţă lăţoasă, dar mai am de aşteptat. Mi l-am luat acum o lună, cadou de Moş Niculaie. Sincer, era o jucărie pe care nu a vrut-o nimeni, concura cu elefanţi, ursuleţi, tigrii şi alte pufoşenii…

Aşa că l-am “adoptat” eu.:)

Ce iubesc în fiecare an…

Proiectul ,,IUBESC” … este iniţiat de o tânără studentă la Arte, Marta Popescu, plină de creativitate şi idei.

Proiectul ,,IUBESC”… a adunat peste 300 de oameni, cu pasiuni, vise şi ,,iubiri” diferite.

Proiectul ,,IUBESC”… a luat locul I la Concursul Naţional de Fotografie „Lumea văzută cu ochii tăi” , în 2011.

„Eu am gândit un proiect care se numeşte «Iubesc». Am vrut prin acest proiect să arat că oamenii pot să iubească, indiferent de principii, de stil. Am făcut o cercetare, am luat aproximativ 300 de oameni şi i-am pus să scrie pe o foaie ce au vrut şi să facă un mic scenariu. La început a fost mai greu, dar apoi totul a fost bine”. Marta Popescu (un om extraordinar)

     2010

2011

Un volum la genul feminin, cu instrucțiuni de lectură: Cum să citești o carte scrisă în prezența unei pisici?

Lansarea volumului semnat de Bianca Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, la Editura Cartea Românească, în cadrul Târgului Internațional Gaudeamus, a reunit sâmbătă un public îndeobște feminin, așa cum e și tema cărții. Excepție au făcut cei trei gentlemeni, responsabili cu prezentarea cărții: Eugen Negrici, Daniel Cristea-Enache și Ovidiu Șimonca.

Tratând în contraste literatura interbelică de sorginte feminină, analizând destinul scriitoricesc a nouă autoare din epocă, dintre care numai opera Hortensiei Papadat-Bengescu a reușit să treacă proba timpului, Bianca Burța-Cernat vine cu o propunere de lectură savuroasă, analitică și plină de tâlc.

,,Istorie a unor eșecuri admirabile”, a unor scriitoare care au ratat pactul cu literatura din cauza lipsei de consistență a eforturilor lor și a incapacității de a se dărui până la capăt scrierii, cartea marchează ,,un debut remarcabil și consistent”, crede Eugen Negrici.

,,Eu vă invit să deschideți Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, să citiți prima pagină, iar cartea va face restul singură” e sfatul adresat cititorilor de criticul literar Daniel Cristea-Enache.

Pe lângă valoarea literară, lucrarea are și valoare antropologică, prin prezentarea unor mentalități și a efortului depus de câteva reprezentante ale sexului frumos și creator de a le răsturna. ,,Nu e o colecție de micromonografii, ci o trecere prin mentalitățile vremii. O femeie care scria în interbelic era privită ca una cu mofturi și gărgăuni, pe care societatea nu o accepta. Femeia, însoțitoare a bărbatului la serate literare, încearcă să-și atribuie noi roluri”, susține Ovidiu Șimonca.

În orice caz, cartea dezvoltată pe scheletul unei lucrări de doctorat ample, convingătoare, una pe care profesorul Negrici o cataloghează ,,drept cea mai bună din ultimii cinci ani”, merită deschisă, fie doar pentru a-ți astâmpăra o curiozitate. ,,De ce un titlu cu lipici? De ce o fotografie colectivă a unor femei ispititoare, îmbrăcate în pantaloni vânătorești pe coperta principală? De ce atâtea laude?”, s-ar putea întreba orice potențial cititor.

Autoarea, care a scris majoritatea paginilor în prezența unei pisici cu blana pufoasă, ivite pe neașteptate în momentul când stăpâna încheia capitolul despre Lucia Demetruis, ,,o fată cuminte autentică”, are și instrucțiuni de lectură a ,,Fotografiei de grup”.

,,Cartea se poate citi într-un foaier sau într-o cameră cochetă, cu o ceașcă de ceai aromat în față, cu o pisică alături și pe fundal, muzică jazz”, îndeamnă pe cititori Bianca Burța-Cernat.

În plus, ea înlătură de la început prejudecata vreunei preferințe pentru cititoarele de gen feminin, doamne sau domnișoare, după caz. ,,Nu e o carte adresată exclusiv femeilor, ci oricărui cititor cu mintea deschisă”, ne lămurește autoarea.

Concluzia? Dacă nu ați cumpărat încă volumul, îl mai găsiți la Târg și în librării, iar dacă nu aveți o pisică întocmai ca aceea a scriitoarei, există pet-shop-uri deschise nonstop în zona Bulevardului Dacia.

Ţie de ce ţi-e dor?

Mi-e dor de mine plină de viaţă şi visătoare, de oamenii pe care i-am pierdut şi cărora nu am avut timp să le spun cât de mult îi iubesc, de teiul din curtea bunicilor, de o pisică lăţoasă care a tors lângă perna mea ani întregi, de anii de facultate din Cluj, de vremea ploioasă din Irlanda, de două mămăruţe care mă alintau “mummy” şi de restul…Mi-e dor să adorm cu o carte deschisă în braţe, să fiu alintată, să ascult bancuri despre moldoveni şi olteni şi să nu râd, să mi se spună poveşti, să mi se explice utopii şi distopii şi să fiu strânsă de mână atât de tare, încât să cred că niciodată nu mi-o voi putea retrage…

“Memories. Memories blur into dreams. Light brings them to truth. Everything unforgiving. Everything becoming hallow. Loneliness consumes and there is no way back. The places you played, the places you called home, the people you thought you loved, all of them. reduced to a memory of another life. A life you never lived. All the yesterdays that came from tomorrow, all the tomorrows that never came from yesterday. A new beginning because forever is never forever…”

Ce-am mai descoperit azi…

Cică astăzi ar fi început să ningă la Dorna. Şi mi-e dor de zăpadă, de sania mea ruginită, de casă şi de vinul fiert cu scorţişoară şi coji de portocale pe care-l beau mereu alături de tata.

Astăzi am descoperit un material frumos despre o fotografă din Rusia, care şi-a făcut un cult în a surprinde copiii în ipostaze impresionante. Numele ei este Elena Korneeva şi toate imaginile au fost reunite într-o colecţie, numită “My beautiful childhood”…

Lăsatu-ne nouă, celor cu zile mai multe, un testament….

Unul dintre cele mai impresionante discursuri…R.I.P., Steve Jobs!

Discursul lui Steve Jobs în faţa absolvenţilor Universităţii Stanford (2005)

Sunt onorat să fiu cu voi astăzi, la absolvirea uneia dintre cele mai bune facultăţi din lume. Eu nu am terminat niciodată facultatea. Să fiu sincer, acesta este momentul în care mă simt cel mai aproape de absolvirea unei facultăţi. Azi, vreau să vă spun trei lucruri din viaţa mea. Atât. Nu e mare lucru. Doar trei poveşti.

PRIMA POVESTE. Am renunţat la Colegiul Reed după primele şase luni. Totul a început înainte să mă nasc. Mama mea biologică era o studentă tânără şi nemăritată şi a decis să mă dea spre adopţie. Ea voia foarte mult să fiu adoptat de oameni care au terminat liceul şi facultatea. Iniţial, trebuiau să mă adopte un avocat şi soţia lui. Doar că s-au decis în ultimul moment că voiau o fată. Aşa că părinţii mei, care se aflau pe lista de aşteptare, au primit un telefon în mijlocul nopţii. “Sigur că vrem să îl adoptăm”, a fost răspunsul lor. Însă, iniţial, mama mea biologică a refuzat să semneze actele de adopţie, pentru că aflase că nici viitorii mei părinţi nu terminaseră colegiul. Până la urmă, au convis-o, când i-au promis că eu voi merge la colegiu.

17 ani mai târziu, am mers, dar am ales un colegiu la fel de scump ca Stanford, iar părinţii mei, din clasa muncitoare, îşi dădeau toate economiile pe mine. După şase luni, am simţit că nu mă ajută la nimic colegiul. Nu ştiam ce vreau să fac cu viaţa mea şi nu ştiam cum mă poate ajuta colegiul să mă hotărăsc. Şi mai şi cheltuiam toate economiile pe care părinţii mei le făcuseră, de-a lungul vieţii. Aşa că am renunţat, sperând că totul va fi bine. A fost destul de înfricoşător, dar, privind înapoi, a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. Am început să merg doar la orele care mă interesau.

Nu a fost totul boem. Nu aveam unde să dorm, aşa că dormeam pe jos, în camerele prietenilor. Returnam sticlele de Cola, care costau 5 cenţi, ca să am cu ce să-mi cumpăr de mâncare, şi mergeam 11 kilometri pe jos, în fiecare duminică, ca să iau o masă bună la templul budist Hare Krishna. De fapt, tot ceea ce am învăţat urmându-mi curiozitatea şi intuiţia s-a dovedit a fi de nepreţuit. Să vă dau un exemplu.

La Colegiul Reed se făceau unele dintre cele mai bune cursuri de caligrafie. Fiecare poster şi fiecare etichetă de pe fiecare raft din campus erau scrise frumos. Aşa că am urmat şi eu cursul. Am învăţat acolo despre fonturile cu serife, fără serife, despre spaţiile şi combinaţiile dintre litere etc. Mi s-a părut fascinant, dar nu i-am găsit o aplicaţie practică. Abia peste zece ani am găsit-o, când am inventat calculatorul Macintosh. Era primul calculator cu fonturi frumoase.

Şi,pentru că Windows a copiat Apple, probabil că niciun calculator nu ar fi avut aceste fonturi dacă nu aş fi urmat acel curs. Mi-a fost greu să fac această conexiune (n.r. colegiu-Macintosh) în studenţie, dar după zece ani totul a devenit clar.

Nu poţi face conexiuni dacă priveşti doar înainte, ci doar dacă priveşti înapoi. Trebuie să ai încredere că “punctele” se vor conecta la un moment dat, în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva: în curaj, în destin, în viaţă, în karma, nu contează. Abordarea asta nu m-a trădat niciodată şi a făcut diferenţa în viaţa mea.

A DOUA POVESTE. A doua poveste este despre dragoste şi pierderi. Am aflat de tânăr ce îmi place să fac. Am fondat Apple, în garajul casei părinţilor mei, pe când aveam doar 20 de ani. Am lucrat din greu şi, în doar zece ani, Apple a ajuns să valoreze 2 miliarde de dolari şi să aibă 4.000 de angajaţi. Aveam 30 de ani şi tocmai lansasem calculatorul Macintosh, cu un an în urmă. Apoi, am fost dat afară.

Cum să fii dat afară de la o companie pe care tu ai fondat-o? Păi, pe măsură ce compania creştea, am angajat pe cineva despre care credeam că este talentat să conducă Apple, alături de mine. Timp de un an, totul a mers bine, dar apoi viziunile noastre despre viitor au început să difere, iar comitetul director i-a luat lui partea. Astfel, am fost dat afară. Tot ceea ce clădisem în întreaga viaţă a dispărut, era devastator.

Pentru câteva luni, nu am ştiut ce să fac. Simţeam că am dezamăgit generaţia de antreprenori dinaintea mea, că am pierdut bastonul de mareşal care-mi fusese dat. M-am întâlnit cu David Packard (n.r. co-fondator Hewlett-Packard) şi cu Bob Noyce (n.r. co-fondator Intel) şi mi-am cerut scuze că eşuasem atât de grav. Eram un eşec public şi chiar mă gândeam să plec din Silicon Valley (n.r. unde au sediul marile corporaţii tehnologice ale lumii). Dar, încet-încet, am început să realizez ceva: încă îmi plăcea ce făceam. Lucrurile la Apple nu se schimbaseră deloc, eram respins, dar încă eram îndrăgostit de tehnologie. Aşa că am luat-o de la capăt.

Nu mi-am dat seama pe moment, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou începător, mai nesigur pe mine. Astfel, am intrat într-una dintre cele mai creative perioade ale vieţii mele.

În următorii cinci ani, am fondat două companii, NeXT şi Pixar, şi m-am îndrăgostit de o femeie extraordinară, care avea să devină soţia mea. Pixar a creat primul film animat din lume, Toy Story, şi acum este cel mai de succes studio pentru filme de animaţie din lume. În mod incredibil, Apple a cumpărat NeXT, aşa că eu m-am întors , iar tehnologia inventată la NeXT este sufletul renaşterii Apple.

Sunt aproape sigur că niciunul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A fost ca un medicament cu gust groaznic, dar de care pacientul avea nevoie. Uneori, viaţa te loveşte în cap cu o cărămidă. Nu-ţi pierde speranţa. Sunt convins că singurul lucru care m-a făcut să continui a fost că iubeam ceea ce făceam. Trebuie să aflaţi ce iubiţi şi ce vă place. Asta este valabil atât pentru viaţa profesională, cât şi pentru cea personală. Munca vă va ocupa o mare parte din viaţă şi singurul mod în care puteţi fi complet satisfăcuţi este să faceţi ceea ce consideraţi voi o meserie grozavă. Dacă n-aţi găsit-o încă, mai căutaţi, nu vă resemnaţi. La fel cum se întâmplă şi cu celelalte probleme de pe suflet, veţi şti când aţi găsit-o. Şi, la fel ca o relaţie, devine din ce în ce mai bună pe măsură ce trec anii. Aşa că trebuie să căutaţi ce vă place până găsiţi acest lucru. Nu vă resemnaţi!

A TREIA POVESTE. A treia poveste este despre moarte. Când aveam 17 ani, am citit ceva de genul: “Dacă trăieşti fiecare zi ca şi când ar fi ultima, într-o zi sigur vei avea dreptate”. M-a marcat şi, de atunci, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat: “Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce fac acum?”. Iar dacă răspunsul era “nu” pentru mai multe zile în şir, ştiam că trebuie să schimb ceva.

Faptul că am ştiut mereu că voi muri în curând este “unealta”care m-a ajutat să iau decizii importante în viaţă. Pentru că aproape totul – aşteptările, mândria, frica de ruşine sau eşec – sunt lucruri care pălesc în faţa morţii, lăsând loc doar pentru ceea ce este important. Faptul că îţi aduci aminte că vei muri este cea mai bună metodă pe care o cunosc eu de a evita capcana care te face să crezi că ai ceva de pierdut. Nu există niciun motiv pentru care să nu îţi urmezi inima.

Acum un an (n.r. în 2004), am fost diagnosticat cu cancer. Mi s-a făcut o tomografie la 7.30 dimineaţa, care indica în mod clar că am o tumoare pe pancreas. Nici nu ştiam ce este pancreasul. Doctorii mi-au spus că, aproape sigur, acest tip de cancer este incurabil şi că nu ar trebui să mă aştept să trăiesc mai mult de trei-şase luni. Doctorii m-au sfătuit să merg acasă şi să-mi fac ordine în treburi, ceea ce în limbajul medicilor înseamnă să te pregăteşti de moarte.

Înseamnă să încerci să le spui copiilor tăi, în doar câteva luni, tot ceea ce credeai că vei avea timp să le spui în zece ani. Înseamnă să te asiguri că totul este pregătit astfel încât să-i fie cât mai uşor posibil familiei tale. Înseamnă să-ţi iei la revedere.

Am trăit toată ziua cu acest diagnostic în minte. Totuşi, mai pe seară, am făcut o biopsie, adică doctorii mi-au băgat un endoscop pe gât, prin stomac şi intestine, mi-au băgat un ac în pancreas şi au scos câteva celule din tumoare. Eram sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că, în momentul în care s-au uitat la celule la microscop, doctorii au început să plângă, pentru că s-a dovedit că sufăr de o formă foarte rară de cancer pancreatic, care se vindecă prin operaţie. Am făcut operaţia, iar acum mă simt bine.

A fost momentul în care m-am aflat cel mai aproape de moarte şi sper să rămână aşa pentru următorii zeci de ani. Faptul că am trecut prin asta mă face să vă spun un lucru cu puţin mai multă siguranţă decât atunci când moartea era un doar concept.

Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar oamenii care vor să ajungă în Rai nu vor să moară ca să ajungă acolo. Cu toate astea, moartea este destinaţia pe care o împărţim cu toţii. Nimeni nu a scăpat de ea. Şi aşa şi trebuie, pentru că Moartea este, foarte probabil, cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimbare a Vieţii. Ea îi “curăţă” pe cei bătrâni şi face loc pentru cei “noi”. Deocamdată, cei “noi” sunteţi voi, dar într-o zi, nu foarte îndepărtată de cea de azi, veţi deveni treptat cei “vechi” şi veţi fi “curăţaţi”. Îmi pare rău că sunt dramatic, dar cam aşa e.

Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsaţi “zgomotul” creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia. Ele ştiu, cumva, ceea ce vreţi să deveniţi cu adevărat. Tot restul este secundar.

Când eram tânăr, exista o publicaţie uimitoare, numită “The Whole Earth Catalog” (Catalogul întregului Pământ), care era una dintre bibliile generaţiei mele. A fost creată de un tip pe nume Stewart Brand, aici în Menlo Park (n.r. aproape de Palo Alto, California), care a adus revista la viaţă cu ajutorul talentului său poetic. Asta se întâmpla prin anii ’60, înainte să apară calculatoarele, aşa că totul era făcut cu ajutorul maşinilor de scris, al foarfecelor şi al camerelor foto polaroid. Revista era un fel de Google pe hârtie, 35 de ani înainte ca Google să apară. Era idealistă şi plină de “unelte” simple şi noţiuni extraordinare.

Stewart şi echipa lui au lansat câteva ediţii ale “The Whole Earth Catalog” şi, după ce revista şi-a urmat cursul, au lansat un ultim număr. Era mijlocul anilor ’70 şi eu eram de vârsta voastră. Pe coperta patru a ultimului număr, era o fotografie cu un drum de ţară, la răsărit. Sub fotografie, erau cuvintele: “Rămâneţi Flămânzi. Rămâneţi Nebuni”. Era mesajul lor de rămas bun, înainte de a se închide. Mereu mi-am dorit acelaşi lucru pentru mine. Iar acum, când absolviţi şi o luaţi de la început, vă doresc asta şi vouă.

Rămâneţi Flămânzi. Rămâneţi Nebuni.

Vă mulţumesc foarte mult tuturor.