Mi-e dor de mine plină de viaţă şi visătoare, de oamenii pe care i-am pierdut şi cărora nu am avut timp să le spun cât de mult îi iubesc, de teiul din curtea bunicilor, de o pisică lăţoasă care a tors lângă perna mea ani întregi, de anii de facultate din Cluj, de vremea ploioasă din Irlanda, de două mămăruţe care mă alintau “mummy” şi de restul…Mi-e dor să adorm cu o carte deschisă în braţe, să fiu alintată, să ascult bancuri despre moldoveni şi olteni şi să nu râd, să mi se spună poveşti, să mi se explice utopii şi distopii şi să fiu strânsă de mână atât de tare, încât să cred că niciodată nu mi-o voi putea retrage…
“Memories. Memories blur into dreams. Light brings them to truth. Everything unforgiving. Everything becoming hallow. Loneliness consumes and there is no way back. The places you played, the places you called home, the people you thought you loved, all of them. reduced to a memory of another life. A life you never lived. All the yesterdays that came from tomorrow, all the tomorrows that never came from yesterday. A new beginning because forever is never forever…”
Ah, textul ăsta a învârtit doruri în vechi în mine…. Oare o să mai avem timp să retrăim totul? Măcar așa pe fugă…